Realizezi cat esti de singur,abia atunci cand simti ca sufletul iti plange intr-o disperare surda,iar langa tine nu e nimeni care sa zugraveasca pe chipul tau macar un zambet...fals.Pleci ochii din care se desprind mii de lacrimi amare,lacrimi ce descriu farame din inima ta.
Atunci stai singur,incercand sa gasesti o speranta dar...pentru ca ti-ai mai dori sa te ridici de jos cand stii ca toate vor fi la fel?Cu o tristete in suflet si lacrimi pe obraz,realizezi ca poate nu are niciun rost.Te simti dezamagit,normal,te intrebi de ce viata ta e cladita pe un noian de suferinte?Cauti cu o disperare ireala un raspuns,iti cauti puterea de a mai putea spera,dar constati ca nimic numai are rost,ca viata ta este o epava,iar pentru tine trecutul s-a oprit intr-un prezent etern.Te intrebi:"Oare cine este vinovat de toate acestea?"dar...stii ca...intrebarea ramane iarasi fara raspuns.
Poate ca,pentru cei din jur motivele suferintei tale par banale,poate ca sunt unii care iti vor spune ca sunt oameni care au motive intemeiate sa iti urasca viata,sa se intrebe de ce au parte de un destin atat de trist,iar tu constientizezi ca poate au dreptate,dar tu cum faci sa-ti alungi tristetea de pe chip?
Ai putea sa schimbi tot,sa poti spera intr-un  nou inceput,intr-o dragoste impartasita,dar frica ca mereu te vei intoarce de unde ai plecat,ca nu vei gasi,poate,niciun strop din fericirea pe care crezi ca o meriti,iti curma visele.
Tot ce stii sigur ca nu te vor parasi nicicand,sunt lacrimile tale izvorate din dezamagire si amintirile in care simteai ca esti fericita.